Leave a comment

Cine îți câștigă încrederea?

imageAm citit dimineață pe Mashable că, în America de Nord, consumatorii au în continuare cea mai mare încredere în formele tradiționale de advertising, cu reclamele din ziare, reviste și de la TV pe primele 3 locuri.

Conform Statista, top 10 trusted forms of advertising sunt:

  • Reclame din ziare;
  • Reclame din reviste;
  • Reclame de la TV;
  • Reclame radio;
  • Panouri outdoor;
  • Rețeaua de căutare;
  • Reclame video online;
  • Ad-uri în social media;
  • Rețeaua de display;
  • Bannere online.

Ok, îmi dau seama că studiul e făcut pentru State și că e posibil să nu fie la fel și în România, dar mi se pare un pic ciudat, cel puțin, că billboards încă sunt așa de sus, că (cel puțin la noi) se mai ascultă reclame la radio, că bannerele online înca mai au orice fel de pondere și că, în general, online-ul nu e un pic mai sus la capitolul ăsta, având în vedere că și atunci când trecem pe stradă suntem cu fețele-n smartfoane. Continue Reading »

Leave a comment

Texting – arta conversației în 160 de caractere

Screenshot_2014-01-14-14-03-13Nu cred că există cineva care să poată să spună sincer că nu a trimis niciun mesaj, că texting nu începe încet încet să i se pară tot mai familiar și, mai mult decât atât, că nu l-a folosit. Acțiunea, nu neapărat cuvântul.

Mă uitam, fcors, pe Mashable și-am dat de un articol foarte simpatic despre texting etiquette, luând peste picior la modul evident, dar drăguț, micile dileme pe care le poate avea un om atunci când începe să trimită și (probabil că vrea să) primească mesaje. De la sfaturile „clasice” Never. Text. First, Cut out unnecessary characters până la How to text laugh at jokes. 

Ce e mișto pentru mine citind articolul ăsta este faptul că, și oamenii care stau prin preajma mea știu asta, sunt un pic nebună când vine vorba de trimis mesaje. Adică prefer modul ăsta de comunicare vorbitului la telefon. Nu-mi place mie în mod special să vorbesc la telefon pentru că nu pot să fac prea multe lucruri în rest, și cum multitaskingul ne omoară, prefer să trimit mesaje, în timp ce eventual am și alte conversații, beau o cafea, fumez o țigară, ascult o piesă mișto sau mă uit la un film. Nu pot să mă uit la filme și să vorbesc la telefon. Deci go for texting. Și, după cum a aflat și tata într-o lună când s-a uitat pe ce îi plătește abonamentul fiică-sii, a descoperit un număr destul de mare de sms-uri trimise. Foarte mare. Prea mare.

Conversațiile prin mesaje sunt mai succinte, mai la obiect, nu se pierd în „ăăăă”, „îîîîî”, „uuuhhhmmmmm” și alte umpluturi de genul ăsta, e uneori mai ușor să arunci câte un punchline și, dacă nu îți convine ceea ce citești, poți să înjuri că nu te aude nimeni. Mă rog, în principiu. Parcă aduce un pic și a bilețele din generală și dă o senzație de complicitate pentru că nu „aude” nimeni ceea ce scrii tu în mesajul ăla. Ah, și poți să nu mai răspunzi când te plictisești. „Ah, îmi murise telefonul, scuzeeee.”(N.B. Certatul prin mesaje nu e așa de amuzant. CAPS LOCK-ul nu e suficient de puternic pentru nivelul de urlete pe care vrei să-l atingi tot timpul.)

Dar problema cu mesajele (da, o recunosc) e că se subțiază un pic conversațiile. Continue Reading »

Leave a comment

Pix, nu stylus

SAMSUNG DIGITAL CAMERANu știu cum funcționați voi în general, dar eu am realizat (epifanie, de-a dreptul) că eu funcționez foarte greu fără agendă și pix/creion. Încojurată de gadgeturi super-funcționale, cu bateriile încărcate, ajung la birou și îmi deschid agenda. Nu doar atât, ci chiar o umplu cu tot felul de informații foarte importante cu mine, organizate în stilul „haos-complet” (e trending acum în Milano). Ah, bine-nțeles că știu cam unde e orice mâzgăleală în agenda aia, și o găsesc relativ repede, timp în care, dacă se uită cineva la mine, par ca o nebună de circ corporatist jonglând cu post-its, doodle-uri, foi care zboară, câte-un rând făcut cu galben fosforescent, pășind grațios prin litere scrise la repezeală.

De vreo 2 ani încoace, am rămas fidelă Moleskine ca suport al porcăriilor care-mi trec mie prin minte în fiecare zi, e un fel de love-mark asumat cu mult drag. Îmi plac paginile, îmi plac edițiile limitate (Micul Prinț, yes yes!), îmi place coperta, și, de fapt, de ce încerc să explic? E un love-mark, lăsați-mă-n pace! E foarte important, din punctul meu de vedere, ca o pagină dintr-o agendă zilnică să nu fie încărcată, să aibă ziua și luna și niște linii. Mă enervează agendele cu zeci de casete și casetuțe care-mi ocupă doar locul aiurea. Continue Reading »

Leave a comment

Backspace prin viață?

backspace-button-computer-laptop-life-typography-Favim.com-66187Circula la un moment dat pe Facebook un clip (nu o să spun drăguț) cu niște ferestre de Facebook chat în care doi oameni, James și Jane, voiau să își scrie unul altuia lucruri foarte drăguțo-flirty, dar le ștergeau constant și se rezumau la cuvinte neutre și fără entuziasmul ăla „uuu, uuu, vreau să ne vedem!”. Și ștergeau constant ceea ce voiau să scrie, hence the title.

Ah, nu vă închipuiți acum un articol siropos despre cum mi-ar plăcea să dau backspace sau nu lucrurilor pe care le spun, cum viața ar fi mai interesantă cu un buton de genul ăsta sau cum interacțiunile pe net ar putea să ducă la lucruri atât de frumoase dacă nu ne-ar fi frică să le împărtășim. Bla bla, save that for the shrink.

Dar, gândindu-mă acum la câteva interacțiuni normale (da, mă, alea offline) în care așa de bine pica un buton de backspace sau rewind sau please please please tell me I did not say that outloud! Știi momentele alea penibile în care gândești cu voce tare și într-o conversație foarte serioasă, uitându-te în gol, îți dai seama ca ai spus „Fraaaate, nu mai termină ăștia odaaaată?”. Toată lumea are momente de genul ăsta. Într-adevăr, ar funcționa de minune un backspace.

Bine, există pe net și excesul de backspace, care poate să devină enervant, chiar și pentru persoana care abuzează micul buton magic de make everything go away. Uneori poate chiar ar trebui să scrii sau să spui ce voiai, grow a pair și asumă-ți lucrurile alea pe care le exprimi. Ah, trebuie să gândești de cel puțin două ori înainte să-ți scuipi gândurile, mai ales dacă habar nu ai ce se învârte în căpșorul tău și cum se leagă de situația în care ești, dar asumă-ți-le.

Vă las cu clipul „Could have been a love story” (dar n-am dat Enter la ce voiam).

(poza de aici)

Leave a comment

Friends :)

friends-tv-show-wallpapers-1280x1024Când vine vorba de seriale, majoritatea avem câte un personal favorite. La mine, după MASH, se situează Friends. Da, mă, sunt om de sitcomuri.

Îmi plac Friends. Foarte tare. Și când mă apucă dorul de văzut Friends, mă uit ca o nebună până nu mai știu cât e ceasul și ce zi e și, frankly, my dear, I don’t give a damn!

Și, un pic nostalgică, vă las cu acest video.

(Foto)

2 Comments

Paper beats Fire?

amazon-kindle-reader-booksAșa, în general, eu sunt un om căruia îi place să citească. Și căruia, mai ales în ultima perioadă, îi e foarte dor să stea o bucată de timp citind o carte bună (da da, aștept și chiar rog recomandări).

Am însă uneori o mică problemă (poate să fie una de personalitate, but hey..) – pe noptiera mea stau foarte multe cărți, unele începute, altele terminate pe care le frunzăresc uneori, altele pe un to-read-list care se mărește destul de des și cu destul de multe titluri, în funcție de entuziasmul oamenilor care-mi povestesc despre câte o carte bună. Și, în funcție de dispoziția mea, de puterea de concentrare după ziua pe care am avut-o sau de cine știe ce alți factori, aleg cartea pe care pun mâna și alături de care-mi petrec seara (sună un pic cam siropos, deal with it. Îmi plac cărțile mai mult decât majoritatea oamenilor).

Undeva prin anii I și II de facultă, căram dupa mine în weekendurile acasă tone de cărți, un fel de noptieră (spicuită) portabilă, din care bine-nțeles că nu prea apucam să citesc. Nu are sens să spun ce însemna geanta pe umărul meu când mergeam în vacanțe, pentru că atunci știam clar c-o să am mai mult timp liber și d-abia așteptam să mă hotărăsc ce-o să citesc în fiecare zi. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place tare mult să citesc o singură carte, doar că în ultimii ani le-am filtrat și prin starea din ziua în care puneam mâna pe ele.

Nu m-am gândit, până acum puțin timp, la un e-book reader. De ce? (Și acum, în totală antiteză cu subiectul) Continue Reading »

Leave a comment

#Hashtags

toomanyhashtagsCred că am mai ironizat un pic subiectul aici, dar nu am dezvoltat prea mult subiectul, care este cât se poate de actual și de nu-dispare-odată-porcăria-asta-de-tot-de-pe-tastaturi-?

Vai, da, știu, hashtags are the s&!t și eu sunt o neinițiată și o incapabilă de a înțelege cât de cool și de super sunt ele.

Într-o vreme aveau o utilitate foarte clară din punctul meu de vedere, cred că din orice punct de vedere, de fapt. Era foarte ușor să urmărești (pe Twitter, mai ales) un subiect care te interesa, se putea crea awareness în jurul unei idei (cel puțin), se setau trendurile în materie de what everyone is talking about și all in all deveniseră o unealtă bună pentru marketeri și pentru PRiști. La conferințe și evenimente e foarte bine când toți participanții folosesc un hashtag definit și ideile din jurul evenimentului respectiv sunt conectate cumva. Un hashtag poate să fie și simpatic uneori, în glumițe ca „Oh, look at you being all smart and stuff. #Bitch”.

Dar acuuuummmm…. Continue Reading »

3 Comments

Din biserică pe interneți?

O să fie un articol scurt lunguț și o să fie un articol care își dorește să nu instige la dezbateri de genul „religia mea e mai tare”, „religia e o porcărie și sunteți toți niște idioți” sau „Dumnezeu e calea și voi, ateii, o să ardeți etern în flăcările iadului”. Vă spun cât se poate de sincer, nu mă interesează nici măcar un pic în ce credeți și de ce. Am avut atâtea conversații (bine-nțeles că nu au dus mai departe de niște dureri de gât de la ridicări de ton și câțiva nervi tocați mărunt de susținători ai variilor teorii și doctrine) pe tema asta încât nici măcar nu mă mai obosesc să-mi dau cu părerea pe astfel de subiecte.

Ideea care m-a făcut, însă, oarecum amuzată să scriu despre asta e că mi se pare că toată ideea de a crede pentru tine și de a fi împăcat cu Dumnezeu sau Allah sau Buddha sau whoever sau whatever s-a transformat într-un mare share. Știați că Papa are cont pe Twitter, nu? Cam o dată pe zi, o dată la două zile, scrie câte un citat drăguț și-l aruncă în mrejele interneților dominați de pisici, Bianca Drăgușanu și porno. Are peste 3 milioane de cititori, deci nu stă rău. Vorbeam cu cineva acum câteva săptămâni despre cum Papa Francisc a devenit un super pop star care apare în selfies, îmbrățișează homeleși bolnavi, trăiește într-o cămăruță la Vatican și, my personal favorite (nu, nu glumesc), a renunțat la sutele de bling-uri pe care predecesorul său le purta cu atâta fală. O fi bine? O fi rău? Cert e că și-a adunat câțiva susținători, mai ales în rândul tinerilor, care, from the looks of things, erau clar sortiți focurilor veșnice. Continue Reading »

Leave a comment

Socializare pentru “antisociali”

iStock_000002020275SmallNu știu alții cum sunt, dar eu când ma gândesc la Ion Creangă ma trec fiorii orelor de română din liceu. Și, dacă tot mă trec fiorii, mă gândesc și la Mega Image. Ok, m-am dus prea mult! Cert este că toți suntem mici dubioși, cu micile noastre ciudățenii, quirks , ca sa zic așa.

Și pentru ciudățeii mai introvertiți, pentru care expunerea pe care o atrage Facebook după sine e prea mare, a apărut Anomo. Anomo este o rețea de socializare pentru cei mai puțin… sociali, care se bazează pe ideea ca relațiile pot să fie construite pe lucruri comune ale utilizatorilor, și nu neapărat pe fotografii cu ei (aș fi fost tentată să zic rețea de socializare pentru urâți, dar nu vreau să fiu rea). Ideea în sine nu e rea deloc, mai ales pentru cei care vor să stalk-uie sau să își dea check-in și sa share-uie lucruri despre ei…si nu prea. Adică vrem să ne expunem, dar în același timp să păstrăm o doză mare de mister în jurul nostru. Cumva.

“The innovation here is not that you’re anonymous. It’s that you’re wearing a mask.”, a spus White Panda – James Sun, cofondator Anomo (sursa). Și poți să fii cât de twisted vrei tu să fii, că poate cuiva îi vor plăcea fix quirk-urile tale. Și în momentul în care cunoști pe cineva care-ți place, poți să dai, centimetru cu centimetru, măscuța jos.

Diferența principală dintre Anomo și Facebook se leagă de datele tale și cât de multe vrei tu să expui. În Anomo, datele tale sunt locked by default, urmând ca tu să te hotărăști pe parcurs cui și ce vrei să dezvălui. Interacțiunea cu ceilalți utilizatori se bazează pe interese comune și apropiere geografică (dau niște exemple mișto ei aici – doi oameni care stau la un bar, la un poetry reading sau la un meci de…ceva). Și, în loc să se uite unul la altul și să zâmbească, își pun măscuța și interacționează din spatele smartphone-ului. Deși în mod normal aș spune că se descurajează interacțiunea nemediată de tehnologie, mi se pare totuși o idee ok, mai ales pentru oamenii mai timizi.

Așa, ca o concluzie, mi-a plăcut chestia asta – „shy introverts can be just as social as anyone else. They just need the right kinds of masks.”

(foto de-aici; știrea de pe Mashable)

1 Comment

Craciun 2.0

Snow, 2.0 Deși imaginea-i sugestivă (ieri a fost zăpadă în Timișoara, trebuie să țin pasul, nu?), acest blog post nu va fi unul în care să mă plâng de cât de mulți prieteni de pe Facebook m-au anunțat că ninge, când eram cu fereastra în față (lucrez într-un birou cu multe geamuri) sau care și-au arătat, entuziasmați ce-i drept, peisajul lor cvasi-feeric cu o Timișoară (nu destul de) ninsă și albă. Truth be told, am avut un mic șoc ieri dimineață, dar asta pentru că am stat cu draperiile trase. Intenționat. Și nu m-am uitat pe Facebook, evident!

E despre altceva. Am auzit de curând prin birou o chestie drăguță și un pic tristă în același timp – o colegă de-a mea povestea că va deschide cadourile sub brad cu laptopul pornit, astfel încât oamenii ei dragi de departe să simtă atmosfera Crăciunului de-acasă. Și, oricât de trist ar fi faptul că nu sunt împreună de Crăciun, este totuși frumos că vor putea să interacționeze, virtual măcar, să-mpartă un zâmbet.

Eu sunt o tradiționalistă din punct de vedere al modului în care-mi petrec Crăciunul. Îmi place să fiu acasă, cu ai mei oameni dragi, să gătesc cu mama tot felul de nebunii (inclusiv turtă dulce, pentru că… de ce nu), să beau vin cu verișoarele mele, să împodobesc bradul și, chiar și la 23 de ani, o să continui să pun cadourile sub brad și tot acolo le voi descoperi pe cele pentru mine de la „Moș Crăciun”. Mai mult, cadourile trebuie să aibă elementul surpriză – sufăr destul de nasol dacă mi se spune înainte ce se ascunde sub hârtia de-mpachetat.

Și nu, nu pun poze cu minunatele cadouri pe Facebook #Christmas #gifts #perfect #winter #lookatmelookatme, îmi va fi suficient de plin feed-ul cu astea. Apropos, de unde această nevoie inerentă de a share-ui cadourile primite? Eh, poate nu o înțeleg eu pe deplin. Poate-ar trebui să-mi mut și eu Christmas joy-ul în 2.0; oare mă bucur mai tare de cadouri dacă am peste #cevanumar de like-uri?

(poza-i de aici)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.