Micile frustrări

Am mici probleme, știu asta. Pot fi uneori clasificată ca „grammar nazi” sau alte atribute asemănătoare, însă nu mă pot abține. Observ greșelile. Ceea ce pot să fac este însă evitarea comentării lor, pentru a nu părea malițioasă.

Problema majoră, însă, din punctul meu de vedere, este atunci când oameni din domeniul comunicării „o comit”. Când cineva care scrie și vorbește for a living uită câte o cratimă sau, mai grav, o pune în locuri total greșite. Un typo poate să i se întâmple oricui, este evident. Nu ar trebui să apară pe documente oficiale sau în texte citite și răscitite. Dar se întâmplă.

Nu mă apuc să critic acum statusuri de Facebook sau de Yahoo messenger, pentru că dacă aș lua în seamă inepțiile citite de-a lungul timpului mi-aș umple creierul de virgule, cratime și apostrofuri puse aiurea sau deloc. Dar atunci când citesc o chestie scrisă de către un reprezentant al unei companii, în numele companiei și pe pagina companiei și există greșeli de-astea triste, milioane de unghii încep să zgârie milioane de table la mine-n cap. Și atunci când predici despre rigurozitate și seriozitate, nu îți poți permite să scrii „noștrii”, „cunoștiințe” sau „metrii”.

Nimeni nu-i perfect, dar înainte de a apăsa pe Enter, dă un search pe Google.

 

(foto)

Pinterested?

Eu nu. Urât, da, refuz cu vehemență unul din marile trenduri ale momentului, care generează valuri și vălurețe și văluroaie de reacții și clickuri. Boo-fuckin-hoo.

Am citit un articol foarte fain scris despre ceea ce face Pinterest pe la începutul lui martie și am refuzat să îmi dau cu părerea atunci public pentru că eram curioasă cât de mult spațiu vor ocupa Pinterest-related stuff la mine în News Feed. Articolul se numește „The depths we will go to not to read” și mi se pare cât se poate de inspirat titlul ăsta. Motivul? Cât de simplu poate să fie să exprimi ceea ce simți (mă rog, cred că e exagerat cuvântul) într-un moment dat printr-o poză? Sau să pinuiești (nu știu dacă ăsta e slang-ul utilizatorilor) poze cu o cameră aranjată mișto, pe care bine-nțeles că o vrei, și cu încă o cameră care arată mișto și încă niște rochii sau niște ceasuri sau niște mâncare, pe care bine-nțeles că le vrei și la care e posibil să ajungi la un moment dat dacă e să muncești suficient de mult pentru ele.

Pinterest is not Pinteresting. It’s not Pinjoyable or Pintillating, and honestly, I have no idea how it’s even Pinpassable as Pintertainment. It’s literally the least amount of information that can be put in front of you and still make you feel like you’re looking at something.

Când eram eu în liceu, mi-am lipit pe dulap o grămadă poze cu oameni care-mi plăceau, cu locuri care îmi plăceau și tot felul de alte mici chestiuțe personale și care, de regulă, mă trimiteau cu gândul spre anumite momente. Sunt cât se poate de convinsă că o poză cu un bebeluș, nefiind al meu, nu o să îmi creeze niciodată o astfel de stare de spirit. Mă rog, unor persoane in o those stuff le smulge un aww sau alte interjecții din aceeași categorie. Ideea dulapului meu a fost translatată în pixeli. Niște clickuri și ai pinuit frumusețe de outfit pe nu-știu-care board, oh we are soooo deep.

Știu, știu, o poză face cât 1000 de cuvinte, dar de data asta, I am so sorry,I think I will pass.

Pinterest is the equivalent of the 8 p.m. sitcom, except instead of Two and a Half Men, we get two and a half rooms of hardwood flooring. It’s just a different delivery system. What do I do when I want to do nothing at all? Look at babies, of course, dressed up like little baby mermaids.

P.S. Da, știu, sunt o inconsecventă și jumătate, acuma degeaba mai promit că nu mai dispar că nu mă  mai cred nici eu.

(Citatele sunt tot din articolul ăsta)

Muzica momentelor frumoase

Am primit leapșa asta de la Dan și am promis că mă gândesc serios la ea. Și m-am gândit : )

Am crescut cu muzică bună în casă, ascultată pe viniluri la un pick-up vechi și mai apoi la o combină neagră, cu loc pentru 2 casete, radio și pick-up deasupra. Mama avea viniluri cu Andrieș, Alifantis și Pink Floyd, pe care le ascultam atât de fascinată și de atentă până învățam toate versurile și le mormăiam prin casă.

În mașină, cu ai mei, ascultam des Pasărea Colibri – „Ciripituri” și „În căutarea cuibului pierdut”, urlam pe fiecare piesă.  Mi-aduc aminte că a mea era „Andri Popa”, a mamei mele era „Vara la țară” și a lui tata era „Lordul John”. Acum vreo 2 ani, eram cu taica-miu în mașină și urlam amândoi pe „Zori de zi” a lui Phoenix, la câteva zile după ce făcusem același lucru cu mama, în altă mașină.

Am crescut un pic și, în clasa a 6a, în spital, operată de apendicită, mi-a luat mama primul meu walkman (era verde și avea un microfonel micuț care ieșea ca să poți înregistra) și caseta Vama Veche – Am să mă întorc bărbat.

Înapoi pe toate radarele

Am lipsit. Mult. Am dispărut de pe majoritatea radarelor câteva săptămâni. Dar cred că-mi trebuia o pauză de la mine, cumva. Și m-am luat de mână și-am fugit. Nu foarte departe, dar am fugit. Cu mine, de mine.

A fost o pauză deloc constructivă pentru orice ar fi trebuit să fie. Dar a fost cât de poate de frumoasă. Am fost acasă de sărbători, am făcut Crăciunul cu ai mei și cu ai lor. Din păcate, însă, nu l-am simțit ca fiind Crăciun deloc. Nu știu de ce, am constatat că a fost o percepție generală – „parcă nu e Crăciunul”. Oricum, modul în care l-am sărbătorit a fost suficient de satisfăcător încât să nu îmi pară rău că nu am avut senzația aia tradițională de 24-25 decembrie.

Și mergem mai departe spre revelionul meu de la munte – primul meu revelion la munte.

Nescafe + 9gag = BOOM!

Update: Matei  mi-a atras atenţia că, de fapt, 9gag-erii au greşit! Cu părere de rău zic. S-au alarmat toţi nain ghegării degeaba, pentru că de fapt, fratele lui Janos fusese eliminat la proba juriului, el având de fapt nevoie doar de 20 de like-uri ca să treacă la proba următoare, din care a fost descalificat, dar nu din motive de numere. 

Postul de pe 9gag care explica povestea a fost scos de Chuck Norris, dar există povestea în engleză aici, traducerea unui interviu cu Janos Szolnok, autorul postului iniţial de pe 9gag şi cel care a cauzat “revolta”. Ce-mi pare rău este că s-a făcut atâta tam tam pentru o situaţie care era oricum pierdută aproape din start. Ce-mi pare bine e că s-a văzut foarte clar modul în care o reţea de o asemenea dimensiune poate să facă atât de mult damage. Oricum, PR-ul Nescafe a făcut o treabă bună şi rapiduţă. 

Mulţumesc, Matei, de atragerea atenţiei. Mea culpa

Pentru cei care nu știau încă lucrul ăsta despre mine, mie-mi place 9gag. De dinainte să fie cool, bine-nțeles. E unul din site-urile mele de relaxare, de-un râs, o glumă, un  mișto.

În ultima vreme au tot apărut, pe lângă posturile amuzante, și apeluri disperate de a ajunge la Hot page, „Like this so I can get a BJ”, etc. Un presupus asemenea post a fost ăsta, în care un tip din Ungaria le cerea utilizatorilor 9gag să dea un Like pentru fratele lui mai mic aici, astfel încât să câștige 5000$. Apelului său i-au răspuns peste 45000 de oameni, filmulețul având aproximativ 47000 de Like-uri. Și Nescafe l-a descalificat!

La mulți ani, blogosferă timișoreană!

Mi-ar plăcea să-ncep postul ăsta cu „Mi-aduc aminte cum a fost la primul blogmeet, acum 4 ani”, dar nu pot. Așa că o să mă limitez la a începe cu „Mă bucur tare că am cunoscut oamenii ăștia faini”.

5 îmbunătățiri pentru blog :)

Am primit o leapșă de la Cristina, care mi-a dat de gândit. 5 îmbunătățiri pentru blogul meu. Al meu? Al meu cel cu 30 de posturi? Auăleu, bine că trebuie să scriu doar 5, că altfel umpleam pagini întregi cu gânduri pe care le am legate de asta.

Deci să vedem…

1. Îmi trebuie constanță! În general mie îmi lipsește și deși îmi propun o anumită ritmicitate și constanță în a scrie pe blog, îmi dau seama că am de lucru la partea asta. Mult.